Tradiționalismul este un curent literar manifestat în perioada interbelică. având rădăcini în tradiționalismul antebelic, reprezentat de două curente specific românești: sămănătorismul și poporanismul. Primul dintre acestea își dovedește preocuparea pentru destinul țărănimii, considerată clasa fundamentală a țării. În cadrul atenției sămănătoriștilor se află ca tematică spațiul rural pe care îl opun orașului considerat un teritoriu decadent ce îndepărtează de tradiție. Printre reprezentanți se numără Ștefan Octavian Iosif, Dimitrie Anghel, Mihail Sadoveanu, Duiliu Zamfirescu.
A doua grupare tradiționalistă - poporanismul - ia naștere în jurul revistei "Viața românească", printre reprezentanți situându-se Calistrat Hogaș, Ion Agârbiceanu, Octavian Goga. Curentul continuă viziunea sămănătoristă, pe care o extinde însă la întreg poporul.
A treia grupare tradiționalistă se organizează în jurul revistei "Gândirea", care apare la Cluj în 1921, apoi se mută la București. Printre membrii fondatori ai revistei se numără: Cezar Petrescu, Adrian Maniu, Mateiu Caragiale (în proză), iar în poezie - Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Aron Cotruș, Radu Gyr.
Principalele trăsături ale curentului sunt valorificarea specificului național (istoria, folclorul), promovarea valorilor satului românesc, a miturilor, a credințelor străvechi, orientarea spre credința de tip ortodox. Scriitorii tradiționaliști elogiază viața satului și lumea arhaică, plasându-le în antiteză cu cea a orașului, considerând că valorile autentice se regăsesc în trecut și în universul arhaic. Nu întâmplător, Lucian Blaga spune: "Eu cred că veșnicia s-a născut la sat/, aici orice gând este mai încet/ și inima îți bate mai rar/ parcă ar bate adânc în pământ undeva".
Considerat una dintre cele mai reușite scrieri sadoveniene, "Baltagul" a apărut în anul 1930. Încă de la publicarea sa, criticii literari au remarcat profunzimea și diversitatea tematică, fiind interpretat ca roman mitic, monografic, de dragoste, al inițierii, al familiei sau chiar un roman cu intrigă polițistă.
În primul rând, acesta dezvăluie o viziune tradițională datorită faptului că promovează universul arhaic în care primează credințele și tradițiile. Se exprimă p anumită reticență față de civilizație, existând numeroase elemente folclorice și mitice. Textul are legătură cu balada "Miorița", din care preia și mottoul "Stăpâne, stăpâne,/ mai cheamă-ți și un câine". Între roman și baladă exista asemănări privind motivele epice: cel al complotului și al transhumanței. De asemenea, criticul literar Alexandru Paleologu a găsit asemănări între roman și un mit egiptean, cel al lui Osiris, ucis de fratele lui și vindecat de Isis. Vitoria Lipan coboară în prăpastie, refăcând trupul dezmembrat al lui Nechifor, existând o analogie între aceasta și Isis. Zeul va fi răzbunat de fiul său Horus (Gheorghiță), cu ajutorul câinelui Anubis (Lupu), în același timp, coborârea în prăpastie are drept corespondent în plan mitologic coborârea în Infern a lui Orfeu.
Romanul are și un caracter monografic, deoarece sunt reprezentate tradițiile, obiceiurile, credințele muntenilor desfășurate după legi nescrise. Există în toate o rânduiala de la care oamenii nu se abat și o impresionantă legătură între individ și cosmos. Muntenii știu să citească semnele naturii - Argatul Mitrea, de pildă, își aduce animalele acasă fiindcă a văzut dumbrăvencile urcând spre soare și un nour negru trecând peste Ceahlău: "semn de vreme rea". Apoi, în călătoriile ei Vitoria se orientează după vânt și după soare, stările ei fiind în consonanță cu natura.
În al doilea rând, din punct de vedere tematic, textul este deosebit de complex. Acesta abordează tema vieții și a morții, a iubirii, a familiei, care este văzută dintr-o perspectivă aproape mistică. Relațiile dintre membrii familiei și ai comunității sunt supuse forței divine, care impune o rânduială în toate. Titlul are valoare simbolică, deoarece baltagul - secure cu două tăișuri - devine un motiv al căutării adevărului care se întoarce împotriva rău - făcătorilor. Acesta este atât arma crimei, cât și arma dreptății.
Perspectiva narativă adoptată în incipitul romanului este construită pe un principiu telescopic. Legenda darurilor cu care au fost înzestrate neamurile, auzită de Nechifor Lipan de la un baci înțelept, este evocată de Vitoria Lipan, în timp ce stă pe prispă și toarce. Treptat, după evocarea unor dialoguri cu tâlc între Vitoria și soțul său, perspectiva narativă se schimbă, făcând loc unui narator omniscient și omniprezent, care relatează la persoana a III-a, pe un ton neutru.
În al treilea rând, timpul și spațiul creează impresia de veridicitate. Acțiunea se desfășoară pe la începutul secolului al XX-lea moment de apariție și de dezvoltare a relațiilor capitaliste. Ca timp mitic, evenimentele debutează pe la Sfântul Andrei, când
Vitoria Lipan conștientizează întârzierea soțului. Indicii spațiali - Călugăreni, Cruci, Fărcașu, Piatra-Neamț, Vatra Dornei - plasează acțiunea în zona de munte a Moldovei, făcând căutările și mai dificile.
Acțiunea se organizează după tehnica înlănțuirii, evenimentele desfășurându-se într-o ordine prestabilită: crima, ancheta, descoperirea criminalilor și probarea vinovăției, finalizată cu pedepsirea lor. Conflictele susțin complexitatea textului, existând atât conflicte exterioare (între Vitoria și presupușii asasini), cât și interioare date de frământările muntencei. Presimțirile sumbre, visul în care îl vede trecând o apă neagră cu spatele spre ea. Cocoșul care cântă cu secera cozii spre focul din sobă - semn de plecare - amplifică tensiunea interioară și zbuciumul femeii.
Nu în ultimul rând, simplitatea muntenilor și modul lor de viață conturează un tablou mitic, tipic pentru estetica tradiționalistă. Rolul cel mai important îi revine Vitoriei Lipan care "Nu se dă în lături de la greutăți până nu dezleagă firul întâmplărilor. Portretul complex al acesteia se conturează atât prin mijloace de caracterizare directă, cât și prin mijloace de caracterizare indirectă. Aceasta este o femeie inteligentă, harnică, întreprinzătoare și hotărâtă.
Iubirea și credința sunt coordonatele principale ale vieții ei sufletești. Relația cu soțul ar la bază iubirea, care a rămas ca în tinerețe "După 20 de ani și mai bine". Chiar dacă viața nu le-a fost lipsită de furtuni, au avut o iubire statornică. De aceea, când baba Maranda sugerează că " Întârzierea lui este provocată de una cu ochi verzi" ea știe că nu poate să fie adevărat că se întoarce la ea "ca la apa cea bună". Rodul iubirii lor au fost copiii Gheorghiță și Minodora, pe care i-au crescut în spiritul respectării tradițiilor. Pe fată o inițiază cu severitate în viața de familie și îi interzice să își lase portul: "Îți dau eu ție coc, valț și bluză". De asemenea, Gheorghiță parcurge alături de mamă un traseu al maturizării și este pregătit pentru rolul de cap al familiei: "Eu nu am alt sprijin și am nevoie de brațul tău".
Consider că romanul "Baltagul" este unul profund, cititorul fiind "invitat" să cunoască lumea satului de munte în care totul se desfășoară după legi nescrise. Sunt importante tradițiile, obiceiurile de la marile evenimente din viața omului - botezul, nunta, înmormântarea - care dau substanță operei. Există o înțelegere de profunzime a lucrurilor, muntenii acceptându-și destinul, și, mai ales, Vitoria știind că morții nu i te poți împotrivi. Așa cum spune legenda de la începutul romanului, muntenii știu să înfrunte greutățile "cu inima ușoară".
În concluzie, "Baltagul" dezvăluie o viziune tradițională asupra lumii prin valorificarea miturilor, prin relația oamenilor cu ordinea cosmică și prin caracterul monografic al acesteia.