Apărut în anul 1920, "Ion" este considerat primul roman românesc modern, marcând un moment de cotitură în evoluția literaturii române.
Tematica acestuia este de factură realistă. Făcând parte dintr-o trilogie pe tema pământului, "Ion" prezintă drama țăranului ardelean dintr-o societate în acre pământul nu este doar un mijloc de subzistență. ci și un criteriu al valorii individuale. titlul romanului este semnificativ pentru intenția scriitorului de a face personajul său, un reprezentant al țărănimii sărace. În plus, faptul că este un titlu atât de simplu ar putea sugera ideea că personajul este unic.
Perspectiva narativă susține caracterul realist al operei. Evenimentele sunt redate de către un narator obiectiv, omniscient și omniprezent care relatează la persoana a III-a, pe un ton neutru. În același timp, acesta are o atitudine detașată în descrieri, stilul fiind lipsit de podoabe stilistice, contând mai mult organizarea frazelor în jurul unei metafore centrale, pământul. Rebreanu se dovedește unul dintre susținătorii anticalofilismului: "Prefer să fie expresia bolovănoasă și să spun într-adevăr ce vreau, decât să fiu șlefuit și neprecis.
Detaliile toponimice - multe dintre ele identificabile pe hartă - ( Someș, Bistrița, Bârgău, Cârlibaba), susțin impresia de veridicitate. De asemenea, secvențele descriptive au funcție simbolică, prefigurând evenimentele tragice ce vor avea loc în sat. Crucea strâmbă "care își tremura jalnic trupul de tinichea ruginită", veghează atât la început, cât și la sfârșit, o lume nedrept alcătuită.
La nivel compozițional, textul are două părți legate de evoluția personajului: "Glasul pământului" și "Glasul iubirii". Cele 13 capitole (număr nefast), au titluri sugestive și urmăresc transformarea lui Ion, al cărui destin este conturat în strânsă relație cu mediul.
Abordarea personajelor ca tipologii este specifică realismului, care își propune să reprezinte în mod veridic realitatea. Ca statut social, Ion este tipul țăranului sărac, acre luptă să-și schimbe condiția în comunitate. Din punct de vedere moral, este tipul arivistului, individ lipsit de scrupule, care recurge la orice mijloace pentru a-și atinge scopul. În acest sens, el este înrudit cu Dinu Păturică, din romanul "Roșu și Negru" de Stendhal. Ca ardoare psihologică, este un tânăr ambițios și hotărât, cu o personalitate puternică. Chiar dacă este sărac, se bucură de respectul celorlalți flăcăi, fiindcă știe să fie autoritar. Drama lui se desfășoară între doi poli, evidențiați încă din structura romanului.
Portretul personajului se conturează atât prin mijloace de caracterizare directă. cât și prin mijloace de caracterizare indirectă. La început, protagonistului i se realizează un portret favorabil. chiar dacă este sărac, este "iute și harnic", iubește munca "oricât ar fi fost de aspră". De asemenea, îndrăgește și pământul: "de mic copil, pământul i-a fost drag ca o mamă". Lipsa acestuia constituie o mare nedreptate, de aceea își dorește pătimaș să-l obțină: "toată istețimea lui nu plătește cât o ceapă degerată, dacă nu are și el pământ mult, mult".
În mod direct, este caracterizat și de către alte personaje, prin tehnica pluriperspectivismului. Familia Herdelea spune că "băiatul este cumsecade, e muncitor, e harnic, e săritor, e isteț". În schimb, preotul Belciug îl consideră "un stricat, un bătăuș și un om de nimic". Prin autocaracterizare, se evidențiază frământările lui sufletești, redate și prin monolog interior: "Mă moleșesc ca o babă năroadă, parcă n-aș fi în stare să mă scutur de calicie, las că-i bună ea și Anuța".
Pe parcursul acțiunii, în mod indirect, portretul lui Ion devine unul nefavorabil, căci obsesia de a avea pământ îl duce la dezumanizare progresivă. În relația cu Ana, gesturile și mimica îi trădează mai întâi intențiile. La horă, el o urmărește din priviri "cu un vicleșug neprefăcut". Punându-și în cap să obțină pământ, o seduce, apoi se înstrăinează de ea. Căsătoria o stabilește cu Vasile Baciu după ce Ana ajunge de râsul satului. Violența și brutalitatea, vor fi trăsăturile lui predominante. Nici moartea copilului, nici sinuciderea Anei nu-i stârnesc vreo urmă de regret, dezumanizarea lui fiind tot mai evidentă. La toate acestea se adaugă și lăcomia, deoarece după ce are pământurile lui Vasile Baciu, crede că poate avea și iubirea Floricăi. Așa cum râvnise la pământurile altuia, Ion râvnește și la nevasta lui George. Dominat de instincte, devine o victimă a orgoliului și a lăcomiei, fiind ucis de rivalul său cu sapa.
Dintre secvențele reprezentative pentru caracterul personajului, pot fi amintite hora și scena sărutului pământului. Așezarea oamenilor la horă reflectă ierarhizarea fermă în funcție de avere. Mentalitățile au un rol important în viața protagonistului și, atâta timp cât este un criteriu al valorii individuale, aspirațiile personajului sunt justificate. Încercând să scape de statutul de "sărac", va intra într-o luptă care îl va duce la distrugere. Dorința de a avea pământ intră în conflict cu iubirea, conflict enunțat în scena horei, când o joacă pe ana, dar privește cu dor la Florica. În același timp, scena este importantă, deoarece scoate în evidență firea impulsivă și autoritară a lui Ion. Conflictul lui cu George Bulbuc, rivalul său, dezvăluie autoritatea țăranului sărac în fața celui bogat, iar bătaia de la cârciumă este construită simetric cu cea din final, în care George Bulbuc se răzbună, omorându-l cu sapa.
Scena sărutării pământului este una dintre cele mai semnificative pentru înțelegerea complexității personajului și pentru a demonstra prezența "factorului irațional" în construcția acestuia. În tot ceea ce face, există o depășire a măsurii care îl individualizează printre semeni. Relația fundamentală care se stabilește între Ion și pământ demonstrează că acesta din urmă este un personaj simbolic mai puternic decât Ion. Instinctul de posesiune și lăcomia sunt accentuate în secvența în care sărută pământul: "îl cuprinse o poftă sălbatică să îmbrățișeze huma..fără să-și dea seama se lăsă în genunchi și își lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Și în sărutarea aceea rece simți un fior amețitor". Pentru el pământul este un uriaș în fața căruia se simte "mic și slab". Simte o mândrie de stăpân și are impresia că domnește peste întreg cuprinsul. În final, își găsește moartea fiind învins de pământul care a fost mai puternic decât el. Nu întâmplător este ucis cu sapa, instrumentul de lucru al pământului.
În opinia mea, Ion nu este condamnat în privința dorinței de a-și schimba condiția socială, dar sunt de condamnat mijloacele la care recurge pentru a obține pământ. Personaj realist, tipic pentru o anumită categorie socială, evoluează spre individualizare din cauza acțiunilor sale. Chiar dacă unii critici îl scuză spunând că "Ion este un posedat al pământului" (Nicolae Balotă), consider îndreptățită opinia celor care îl acuză: "Ion este o brută, căruia șiretenia îi ține loc de deșteptăciune"(George Călinescu).