"Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" este un roman de analiză psihologică, apărut în perioada interbelică, când în literatura română existau două direcții de dezvoltare: modernismul și tradiționalismul. direcția modernistă este promovată de Eugen Lovinescu, care propune o serie de mutații și în ceea ce privește proza: renunțarea la o tematică rurală și promovarea unei tematici citadine, intelectualizarea prozei și dezvoltarea romanului de analiză psihologică. Poate cel mai reprezentativ scriitor al modernismului românesc este Camil Petrescu. Acesta își exprimă concepția despre roman în lucrarea "Noua structură și opera lui Marcel Proust". Optând pentru formula estetică a scriitorului francez, Camil Petrescu respinge romanul de tip tradițional și naratorul omniscient, considerând că narațiunea trebuie să se bazeze pe experiență: "să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simțurile mele".Dacă Liviu Rebreanu spunea:"m-am sfiit întotdeauna să scriu pentru tipar la persoana I", Camil Petrescu se situează pe o poziție diametral opusă: "eu nu pot vorbi onest decât la persoana I". Astfel, naratorul își asumă și rolul de personaj, fapt ce-i dă textului autenticitate. Accentul se pune pe analiza și interpretarea evenimentelor, care sunt redate în funcție de fluxul conștiinței și de memoria afectivă , timpul fiind unul profund subiectiv.
         Publicat în anul 1930, "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" prezintă toate trăsăturile romanului subiectiv, teoretizate în eseul critic amintit.
         În primul rând, tema romanului este una psihologică, deoarece se pune accent pe analiza a două experiențe - iubirea și războiul - care au influență asupra personajului principal Ștefan Gheorghidiu. De asemenea, titlul cuprinde cele două evenimente care au influență asupra conștiinței sale. Din punct de vedere simbolic, substantivul "noapte" este o metaforă a eului profund, iar adjectivele "ultima" și "întâia" sunt cele două repere temporale care marchează transformarea lui temporară. În plus, structura romanului, cu cele două părți, accentuează caracterul subiectiv al textului.
         În al doilea rând, perspectiva narativă este de tip subiectiv, evidentă fiind viziunea "împreună cu". chiar dacă perspectiva narativă este unica, aceasta nu aparține unui narator omniscient, ci personajului, care relatează la persoana I cele două experiențe: iubirea și războiul. Prima - ficțională - este surprinsă prin rememorare, iar a doua este construită sub forma unui jurnal de companie sporind autenticitatea textului. Scriitorul valorifică unele documente și articole despre război redând și experiența de pe front în calitate de combatant.
         La fel ca la modelul său francez, Camil Petrescu renunță la personajul înțeles ca un tip uman sau ca un caracter, așa cum apare în proza realistă. Înscriindu-se pe linia lovinesciană, scriitorul înlocuiește imaginea țăranului cu cea a intelectualului lucid, analitic, hipersensibil și introvertit. În același timp, este un inadaptat social, tipul omului superior, care nu este înțeles de lume, dar nici el nu înțelege lumea în care trăiește.
        Din punct de vedere psihologic, este un idealist, un căutător de valori absolute, care trece prin situații limită, fiind plin de frământări și de îndoieli. Inteligent și profund, are o mare capacitate de autoanaliză, care, până la urmă, îi provoacă o adevărată dramă. Din punct de vedere moral el este un om extrem de onest, care se revoltă în fața unei societăți lipsite de moralitate. Viziunea absolutistă asupra lumii îl singularizează printre semeni și îl face să-și creeze propriul univers și să nu accepte compromisuri.
         Particularitățile de construcție a personajului din romanul camilpetrescian sunt: înlocuirea portretului fizic detaliat cu elemente semnificative în privința trăsăturilor acestuia, deplasarea accentului spre conflictul interior, utilizarea tehnicilor moderne de analiză psihologică: monologul interior, introspecția, memoria afectivă și fluxul conștiinței.
         Fiind un roman subiectiv, se folosește autocaracterizarea atât în construirea portretului fizic: "Eram înalt și elegant", atât și a celui moral: "eram lipsit de orice talent...fără să cred în Dumnezeu, nu m-aș fi putut realiza decât într-o dragoste absolută". Tot prin autocaracterizare, își scoate în evidență orgoliul care a stat la baza relației lui: "începusem să fiu măgulit de admirația pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaș iubit de una dintre cele mai frumoase studente ale facultății de litere și cred că acest orgoliu a stat la baza viitoarei mele iubiri".
         Faptele, vorbele, monologul interior și mai ales relația cu Ela scot în evidență în mod indirect natura reflexivă a personajului, înclinația sper autoanaliză, firea sa rațională și gelozia. Aflat pe un traseu al cunoașterii, personajul experimentează mai multe ipostaze ale sentimentului de iubire. La Popotă aderă la iubirea - pasiune, susținând că cei care se iubesc, au drept de viață și de moarte unul asupra altora". Crezând în valori absolute, descoperă în iubire rațiunea de a exista,acest sentiment fiind capabil să înalțe ființa din banalitatea cotidiană. După ce intervin fisuri în familia sa și încep crizele de gelozie, personajul experimentează iubirea de tip Don Juan, afișându-se în fiecare seară la brațul altei femei și fiind capabil să ducă în patul conjugal o actriță freevolă. Aceste gesturi trădează ambiția personajului de a dovedi că toate femeile sunt la fel. Totuși, nu este mulțumit de ceea ce face, trăiește nostalgia iubirii-pasiune, fapt mărturisit de el însăși. Când este pe punctul de a regăsi în Ela simbolul iubirii absolute, se confruntă cu experiența războiului, care îi modifică definitiv perspectiva asupra lucrurilor.
         Trăsătura dominantă a personajului este luciditatea, acesta înțelegând că pasiunea lui, ideile și idealurile sale sunt în opoziție cu realitatea. Una dintre scenele reprezentative pentru luciditatea și intransigența este cea în care primește moștenirea de la unchiul său Tache. La masă, celălalt unchi, Nae Gheorghidiul, ironizează căsătoria din dragoste cu o fată săracă, pe care i-o reproșează atât lui Ștefan, cât și tatălui său mort.Tânărul izbucnește nervos, apărându-și astfel principiile de viață și accentuând diferența dintre două concepții total opuse: una condusă de puterea banilor, alta de ordin spiritual. Scena este importantă și în privința relației dintre el și Ela, deoarece, în timpul discuției despre bani, el descoperă o altă față a femeii. Neavând preocupări materiale, vrea să refuze moștenirea, însă Ela se implică pătimaș în discuție, fapt ce ăl nemulțumește profund: "Aș fi vrut-o mereu feminină, mereu deasupra acestor discuții vulgare". Ela este tot mai atrasă de viața mondenă și intră într-un anturaj pe care Gheorghidiu îl consideră nedemn de un intelectual și mai mult, ajunge la crize de gelozie, fiindcă Ela cochetează cu bărbații și este văzută foarte des în compania unui anume domn G. Din acest moment, textul devine "o monografie a îndoielii" Urmează o perioadă zbuciumată cu certuri și despărțiri și cu numeroase frământări sufletești provocate de nevoia de a afla adevărul în privința comportamentului Elei.
          Confruntarea cu experiența războiului îi modifică definitiv perspectiva asupra lucrurilor și îl transformă într-un bărbat indiferent și rece. Rănit și spitalizat, se întoarce acasă și îi spune Elei să se despartă. Chiar dacă mai are îndoieli legate de relația dintre Ela și domnul G ("dar dacă totuși e nevinovată"), se simte prăbușit lăuntric ("dar nu,sunt obosit și mi-e indiferent dacă m-a ănșelat sau nu") și renunță la căsătorie. Autoironia din final marchează dramatica transformare a personajului care și-a pierdut credința în iubirea absolută: "mă gândesc halucinat că aș fi putut ucide pentru femeia asta".
          În opinia mea, Ștefan Gheorghidiu rămâne intelectualul lucid care trăiește în lumea ideilor, izolându-se de realitatea exterioară. Iubirea și războiul sunt într-adevăr fundamentale pentru devenirea sa interioară. Dacă în prima parte predomină pasiunea devoratoare, în a doua este stăpânit de indiferență. Drama lui Ștefan Gheorghidiu este provocată de distanța dintre iubire și realitate, dintre vis și banalitate. Acesta rămâne tipul omului superior, care nu se poate adapta într-o societate superficială, la fel ca toți eroii lui Camil Petrescu, ce fac parte din galeria "sufletelor tari". El încearcă să recompună lumea în funcție de aspirația sa către absolut și are orgoliul de a refuza o realitate care nu i se potrivește. Finalul romanului este relevant în privința superiorității personajului: "i-am scris că îi las absolut tot ce e în casă: de la obiecte de preț, la cărți, de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul.".