Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu - temă și viziune

"Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" este un roman de analiză psihologică, apărut în perioada interbelică, când în literatura română existau două direcții de dezvoltare: modernismul și tradiționalismul. direcția modernistă este promovată de Eugen Lovinescu, care propune o serie de mutații și în ceea ce privește proza: renunțarea la o tematică rurală și promovarea unei tematici citadine, intelectualizarea prozei și dezvoltarea romanului de analiză psihologică. Poate cel mai reprezentativ scriitor al modernismului românesc este Camil Petrescu. Acesta își exprimă concepția despre roman în lucrarea "Noua structură și opera lui Marcel Proust". Optând pentru formula estetică a scriitorului francez, Camil Petrescu respinge romanul de tip tradițional și naratorul omniscient, considerând că narațiunea trebuie să se bazeze pe experiență: "să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simțurile mele".Dacă Liviu Rebreanu spunea:"m-am sfiit întotdeauna să scriu pentru tipar la persoana I", Camil Petrescu se situează pe o poziție diametral opusă: "eu nu pot vorbi onest decât la persoana I". Astfel, naratorul își asumă și rolul de personaj, fapt ce-i dă textului autenticitate. Accentul se pune pe analiza și interpretarea evenimentelor, care sunt redate în funcție de fluxul conștiinței și de memoria afectivă , timpul fiind unul profund subiectiv.

                  Publicat în anul 1930, "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" prezintă toate trăsăturile romanului subiectiv, teoretizate în eseul critic amintit.

                  În primul rând, tema romanului este una psihologică, deoarece se pune accent pe analiza a două experiențe - iubirea și războiul - care au influență asupra personajului principal Ștefan Gheorghidiu. De asemenea, titlul cuprinde cele două evenimente care au influență asupra conștiinței sale. Din punct de vedere simbolic, substantivul "noapte" este o metaforă a eului profund, iar adjectivele "ultima" și "întâia" sunt cele două repere temporale care marchează transformarea lui temporară. În plus, structura romanului, cu cele două părți, accentuează caracterul subiectiv al textului.

                  În al doilea rând, perspectiva narativă este de tip subiectiv, evidentă fiind viziunea "împreună cu". chiar dacă perspectiva narativă este unica, aceasta nu aparține unui narator omniscient, ci personajului, care relatează la persoana I cele două experiențe: iubirea și războiul. Prima - ficțională - este surprinsă prin rememorare, iar a doua este construită sub forma unui jurnal de companie sporind autenticitatea textului. Scriitorul valorifică unele documente și articole despre război redând și experiența de pe front în calitate de combatant.

                  În al treilea rând,raportul dintre timpul cronologic și cel psihologic accentuează caracterul modern, subiectiv al textului. Acțiunea cuprinde evenimente care au loc cu doi ani și jumătate înainte de 1916, de izbucnirea Primului Război Mondial și în timpul desfășurării acestuia pe front. Rolul timpului subiectiv, psihologic se observă încă din incipit, romanul debutând cu un artificiu compozițional: Evenimentele din primul capitol, numit "La Piatra Craiului în munte", sunt ulterioare experienței iubirii. Discuția de la popotă despre fidelitate în dragoste are rolul de a declanșa memoria afectivă a eroului care retrăiește perioada căsătoriei cu Ela ce a durat doi ani și jumătate. Întocmai ca la Proust un eveniment exterior provoacă reamintirea sau rememorarea unor întâmplări petrecute "într-un timp pierdut". spre deosebire de scriitorul francez, începând cu al doilea capitol, evenimentele sunt relatate cronologic, iar caracterul subiectiv este dat de faptul că accentul se pune pe analiza și interpretarea trecutului.

                 Nu în ultimul rând, atitudinea și comportamentul personajului principal susțin modernitatea operei. Ștefan Gheorghidiu - un alter ego al scriitorului - dă glas viziunii despre lume a acestuia și se dovedește a fi un spirit reflexiv cu preocupări filozofice și un idealist. Autoanaliza, la fel ca la modelul său francez, Camil Petrescu renunță la personajul înțeles ca un tip uman sau ca un caracter, așa cum apare în proza realistă. Înscriindu-se pe linia lovinesciană, scriitorul înlocuiește imaginea țăranului cu cea a intelectualului lucid, analitic, hipersensibil și introvertit. În același timp, este un inadaptat social, tipul omului superior, care nu este înțeles de lume, dar nici el nu înțelege lumea în care trăiește.

                Din punct de vedere psihologic, este un idealist, un căutător de valori absolute, care trece prin situații limită, fiind plin de frământări și de îndoieli. Inteligent și profund, are o mare capacitate de autoanaliză, care, până la urmă, îi provoacă o adevărată dramă. Din punct de vedere moral el este un om extrem de onest, care se revoltă în fața unei societăți lipsite de moralitate. Viziunea absolutistă asupra lumii îl singularizează printre semeni și îl face să-și creeze propriul univers și să nu accepte compromisuri.

                  Particularitățile de construcție a personajului din romanul camilpetrescian sunt: înlocuirea portretului fizic detaliat cu elemente semnificative în privința trăsăturilor acestuia, deplasarea accentului spre conflictul interior, utilizarea tehnicilor moderne de analiză psihologică: monologul interior, introspecția, memoria afectivă și fluxul conștiinței.

                 Autoanaliza, monologul interior, introspecția sunt modalitățile prin care se conturează portretul complet al personajului principal.

                 Relația dintre el și Ela nu poate fi încadrată în vreun tipar, deoarece evoluția iubirii se fac cunoscută doar din perspectiva personajului masculin. Tânăr student la Filozofie o cunoaște pe Ela, de care nu se îndrăgostește imediat, deoarece lui ii plăceau "oacheșele", iar Ela era blondă. La o analiză mai atentă a evenimentelor, recunoaște că la baza relației lor a stat orgoliul:"Începusem să fiu măgulit de admirația pe care o avea mia toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaș iubit de una dintre cele mai frumoase studente ale Facultății de Litere și cred că acest orgoliu a stat la baza viitoarei mele iubiri". 

                După căsătorie, cei doi trăiesc modest, dar fericiți, iar pasiunea se adâncește în timp. Echilibrul tinerei familii este perturbat de apariția unei moșteniri, pe care Gheorghidiu o primește de la unchiul său Tache. Implicarea Elei în discuția despre bani îl nemulțumește profund, deoarece el "ar fi vrut-o mereu feminină", "mereu deasupra acestor discuții vulgare". Participarea la viața modernă îi va provoca personajului crize de gelozie și numeroase frământări sufletești. Conflictul interior al acestuia este cu atât mai puternic, cu cât este convins că un anume domn G. a devenit amantul Elei. El va încerca să afle adevărul, însă războiul îi va provoca o schimbare de perspectivă.

                 După experiența avută pe front, drama individuală trece în umbra celei colective, problemele lui i se par neînsemnate în raport cu ceea ce a văzut și a trăit pe front. Rănit și spitalizat, se întoarce acasă și îi propune elei să se despartă. Autoironia din final marchează dramatica transformare a personajului care și-a pierdut credința în idealul de iubire: "Mă gândesc halucinat că aș fi putut ucide pentru femeia asta".

                 Consider că Ștefan Gheorghidiu rămâne intelectualul lucid care tinde spre absolut. Iubirea și războiul sunt într-adevăr fundamentale pentru devenirea sa interioară. Dacă în prima parte predomină pasiunea devoratoare, în a doua este dominat de indiferență. Drama lui Ștefan Gheorghidiu este provocată de distanța dintre iluzie și realitate, dintre vis și banalitate. Acesta rămâne tipul omului superior care nu se poate adapta într-o societate superficială la fel ca toți eroii lui Camil Petrescu ce fac parte din galeria "sufletelor tari". El încearcă să recompună lumea în funcție de aspirația sa către absolut și are orgoliul de a refuza o realitate care nu i se potrivește, de a renunța la o iubire care nu mia coincide cu imaginea pe care el și-o crease despre acest sentiment. Raportându-se la lumea pură a ideilor, este incapabil să accepte compromisuri și de aceea se detașează cu răceală de lumea în care trăia.

                 În concluzie,  "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" este un roman de tip subiectiv, deoarece narațiunea la persoana I îi conferă autenticitate, se pune accentul pe memoria afectivă și pe fluxul conștiinței. Așa cum spune Tudor Vianu în "Arta prozatorilor români", romanul este"o scriere în care arta analizei psihologice câștigă unul dintre succesele ei cele mari".